Categorii

AyameBlackbird

Tanoaga Ana-Maria

Utilizator

1 an, 7 luni , 3 saptamani

Offline

Cont Normal

2 Creatii

0 Comentarii

0 Favorite

187 Vizite

86 Vizite unice

Adauga Prieten [Login]

0 Prieteni

0 Abonati

Acest utilizator nu a adaugat nici un jurnal.

Vezi Toate Creatiile

Baiatul cu bereta albastr ...

El e mereu acolo. Il vad stand langa diverse persoane pe strada- oameni obisnuiti. Care asteapta autobuzul, sau stau jos in metrou, sau mananca intr-un restaurant ieftin. El nu vorbeste niciodata, desi il vad zambind vag uneori. Ii priveste pe acesti oameni fara a interactiona cu ei, fara a le sta in cale. E ca un spectator care urmareste o piesa de teatru vazuta de alte 10 ori inainte - cu atentie, ascultand, inregistrand actiunea, dar fara un interes prea mare. Privirea lui nu tradeaza nici un fel de nesiguranta sau intrebare. Asa mi-am dat seama ca nu are varsta, desi are corpul unui copil de 6-7 ani. E imbracat in stilul anilor 40'. Pantaloni trei sferturi de stofa, cu bretele elastice, o camasa micuta cu maneca scurta, sosete albe si pantofiori cu sireturi. Bereta lui albastru crom imi atrage intotdeauna atentia. Asa il observ imediat intr-o mare de oameni parca desprinsi dintr-un film sters, mut. E o bereta frantuzeasca, din fetru. Nu l-am vazut niciodata fara ea. Am senzatia ca e ca o ancora care il mentine existent. Daca nu ar mai avea bereta, ar disparea intr-un fum.
Am observat ca oamenii pe care ii insoteste nu stiu ce el este acolo. Nu il vad, nu il simt. Stiu ca daca ar fi fost o fantoma, ar fi parut panicati, sau macar nelinistiti. Dar ei sunt mereu lipsiti de expresie. Ca oamenii care lucreaza intr-o corporatie mare, cu posturi anonime de contabili, facand acelasi lucru zi dupa zi. Poate asta erau. Poate asta era lucrul pe care il aveau in comun, lucrul care ii punea intr-o anume categorie. Nu stiu daca baiatul cu bereta lui albastra are vreun scop. Nu stiu daca el ii urmeaza pentru ca trebuie sa se asigure ca ajung undeva, sau e doar curios. Poate e totul in mintea mea, la naiba. Si baiatul e doar o plasmuire a imaginatiei mele... Ceva ma impiedica, totusi sa cred asta. Intr-o seara, pe cand ma duceam sa plimb cainele in parc, l-am vazut pe baiat stand singur pe o banca, la bulevard. Se uita la oamenii care treceau, ca si cum isi alegea urmatorul "companion". A fost singura data cand l-am vazut singur. Am trecut incet prin fata lui si l-am privit. El si-a ridicat capul, m-a privit drept in ochi - o pereche de globuri mari, verde inchis, radiind inteligenta unui batran preot budhist. A zambit usor si si-a inclinat capul, in semn de salut. Stia cine sunt. Stia ca il vad. Pentru un moment am ramas tintuita locului, nestiind cum sa reactionez, dar intr-un sfarsit inclinand si eu capul a raspuns. Am fost complet nedumerita toata seara, si noaptea, si dimineata de dupa. Pana la urma am lasat-o balta.
Felul in care s-a uitat la mine, ca si cum am fi fost vechi prieteni, o sa imi ramana probabil mereu intiparit in minte. Il vad aproape in fiecare zi, mergand cu pasi mici pe langa cate un adult robotic si lipsit de emotii. Vreau sa ii vorbesc, dar cumva stiu ca nu mi-ar raspunde. Si nu pentru ca nu ar vrea.

4.00 din 5

de ayameblackbird

Proza > Fictiune

Farame

I

"Sunt multe lucruri pe care nu le stii, Matilda."
Ma privi piezis si isi aprinse o tigara. Mereu era asa, misterios. Ma lasa sa cred ca sunt intr-adevar multe lucruri de care nu am idee in ceea ce il priveste.
"Si care ar fi acelea?" Am incercat sa par indiferenta. Ca si cum chiar nu conta... Nu era important, era doar asa, o curiozitate a mea. L-am privit si eu piezis, incercand sa-i imit intensitatea din ochi. Nu cred ca mi-a iesit.
"Hm. Te las pe tine sa ghicesti..." a zambit usor din coltul gurii.
La naiba, o facea din nou... Nu i-am raspuns. In schimb, m-am ridicat de la masa instabila si m-am dus la fereastra. Am luat si ceasca de ceai cu mine. Dulapul verde pal lipit de perete imi era prieten acum. Simtea caldura cestii mele de ceai si palmele mele umede lipite de el. Cercuri maronii uscate erau raspandite din loc in loc, sugerand ca mai fusese vizitat si de alte cunostinte. Mi-am ridicat privirea. Fereastra era patata de anii de ploi care o lovisera iar, si iar. Lasa sa se vada imaginea de afara ca intr-o poza veche si prafuita. Mi-am amintit de cum ma uitam la pozele vechi ale mamei cand eram mica si imi imaginam ca sunt acolo, cu ea, dar privesc printr-un geam murdar. Imi placea sa cred ca si ea ma vede. Fara nici o avertizare, s-a auzit scartaitul slab al scaunului in spatele meu. Sunetul pasilor. Am tresarit. Nu am vrut sa intorc capul, probabil expresia faciala m-ar fi dat de gol. Am stat acolo, cu mainile lipite de dulapul verde pal ce parea sa devina moale, astfel incat mainile mele se scufundau in el.
"Nu gandi prea mult" Soapta parea sa vina de nicaieri, dar stiam ca el era. A trecut pe langa mine zgariind aerul cu unghii de parfum si atingandu-mi usor parul... apoi a iesit din bucatarie. Am ramas acolo, holbandu-ma in gol, cu mainile intepenite in lemnul vechi si ceaiul aproape racit langa ele. Ce lupta interioara duceam pentru atata lucru... Ce cautam acolo de fapt?

II

"Absurd!" am exclamat soptit dupa ce sunetul pasilor lui s-a indepartat. Intr-adevar, absurd. Dadeam voie unui om sa ma puna la pamant cu 4 cuvinte. "Nu gandi prea mult". Am ridicat mana si am lipit-o de geamul rece, lasand o amprenta de caldura de jur imprejur. Picaturi cat gamalia de ac au inceput sa se formeze aproape imediat, patinand usor pe sticla. Cum puteam sa nu gandesc prea mult? As fi vrut o solutie. Dar si faptul ca ma gandeam la cum anume sa nu gandesc prea mult facea lucrurile mai complicate. Am stat un moment privind in gol, studiind ulterior senzatia. Nu paream sa ma gandesc la nimic. Deci asta trebuia sa fac? De acum in colo sa privesc in gol? Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Soarele inca nu rasarise cand m-am trezit brusc din somn. Nu stiam motivul trezirii. Nu visasem nimic si era perfect liniste. Doar am deschis ochii. Camera arata ca de obicei. Peretii portocaliu palid, dulapul ravasit si lasat cu usile deschise, ferestrele mari dand spre bulevard, parchetul lucios pe care alunecam de fiecare data cand purtam sosete de lana. Dar era cald, foarte cald. Am deschis fereastra din mijloc cat mai larg si am lasat aerul moale sa intre. Mereu imi placuse mirosul acela de dimineata devreme. Necontaminat de mancarurile vecinilor, oamenii grabiti si uneori trasnpirati de pe trotuare, de fumul masinilor ducand fiinte in toate colturile orasului. Parea nou si ma revigora. Am simtit imediat ca oricat as fi incercat nu mai puteam adormi. Ceasul desteptator arata 4:45AM. Era al naibii de devreme. Dar de cand locuiam singura, nu imi mai faceam griji pentru ora la care ma trezeam sau culcam. Mi-am luat scaunul din coltul camerei si m-am asezat in fata ferestrei. Liniste. Dupa o vreme, intr-un apartament de vizavi s-a aprins lumina. Zgomotele unei treziri neplacute dar obligatorii razbateau prin liniste pana la mine. Articulatii trosnind, o patura aruncata ghem pe jos, lumina aprinsa in baie, apa lovind masca de oboseala a unui om. Incet, dar sigur, ferestrele au inceput sa se aprinda pe rand, pana cand ramasera in intuneric numai cateva -probabil oameni ce nu isi incepusera inca viata, ca si mine. Orasul isi incepea munca zilnica iar pulsul sau se auzea din ce in ce mai tare. Am lasat geamul deschis si m-am ridicat. Mi-am amintit sa "nu gandesc prea mult", pentru orice eventualitate.

Ce poti face pe strada la 6:30 dimineata? Mergeam incet, cu mainile in buzunare, in timp ce multimea frenetica se lovea de mine, incercand sa ajunga la munca, unii cerandu-si scuze, altii privindu-ma nervosi, si altii injurand. Nu stiam unde ma duc sau daca aveam macar de gand sa stiu in urmatoarele 15 minute. Doar mergeam. Urmam sfatul lui. Trezirea spontana si inexplicabila din acea dimineata mi-a aratat ca puteam sa fac asta. Nu era de fapt atat de greu. Ma si uitam in gol destul de des, ceea ce ajuta. Nu era insa tocmai bine pentru cei care treceau pe langa mine. Nu vedeam cu adevarat pe unde merg. Decizii spontane. Da, solutia.
Nu vorbisem cu el de doua zile (sau se facusera trei?). In ziua in care mi-a spus cele patru cuvinte, a avut grija sa lase usa descuiata la intrare si sa nu fie in camera cand am plecat. Era frustrant cat de usor vedea exact care trebuia sa ii fie urmatorul pas, urmatoarea miscare. Eu nu as fi putut face asta, oricat de mult sau putin as fi gandit. Am iesit pe usa, am auzit-o cheia in broasca in urma mea, nu l-am cautat, nu m-a cautat. Inca nu stiam sigur daca ma deranja sau nu. Dar acum nu mai stiam nimic sigur. "Nu gandi prea mult" .

III

Nu urma sa fie o zi prea insorita. Dar nu-i nimic, nu ma deranja. Totul era oricum verde in jur, asa ca fara soare era mai putin orbitor. Era deja ora 8. Petrecusem 2 ore la masa unei cafenele. Doar stand si privind oamenii, negandind. Multi ar spune ca mi-am peridut timpul, dar pentru mine nu a fost asa. Am reflectat la tot ce vedeam fara a gandi prea mult. Chiar imi iesea chestia asta. Si ma bucuram, pentru ca era ca si cum vedeam totul altfel - oamenii, ceasca de cafea, aglomerarile micute de spuma de pe margini... Parca traisem mereu cu ochelarii de soare la ochi iar acum i-am dat, in sfarsit jos. Si in ciuda cerului acoperit de nori grei, pentru mine era pentru prima data, lumina. Poate e o exagerare toata descrierea asta, dar e ce simteam. In curand urma sa ma obisnuiesc, si totul ar fi fost din nou normal. Totusi, e placut sa descoperi ca lucrurile sunt mai mult decat pareau a fi. M-am ridicat de la masa si am lasat banii sub ceasca de cafea. M-am uitat in jos la picioarele mele, aveam sireturile descheiate, dar nu conta. Pentru o secunda m-am holbat fascinata la petele si imbinarile intortocheate din pavajul trotuarului. Un flashback- creta colorata, o coarda, flori din praf de creta galben, parcul, mainile mele ca doua curcubee impreunate...

Mergand pe strada, continuam sa ma lovesc de oameni care uitau sa nu gandeasca. Probabil urma sa fie asa pana la ora 9, cand toata lumea era deja la serviciu, iar cei care nu erau, dormeau. Voiam sa merg undeva... La el acasa. Nu mi-am dat voie sa ma gandesc la asta, altfel mi-as fi spus "stai, nu e momentul, e o prostie, intoarce-te acasa." Nu. De ce sa mai trag de timp?

Am batut de doua ori la usa. Locuia in apartamentul 12, etajul 2. Usa era de un verde obscur, zgariata, cu vopseaua stearsa pe alocuri. Pana si usa lui spunea o poveste, la naiba. Aproape imediat, s-a auzit cheia in broasca, usa s-a deschis. Avea parul negru nepieptanat si un tricou vechi cu Sex Pistols pe el. Parea aproape... nepregatit. Dar m-am inselat, cu siguranta. Cred ca se astepta sa vin. Daca nu azi, in curand, oricum.
"Stiam ca poti face asta, dar sunt placut surprins ca ti-a luat atat de putin. Ma asteptam sa.... nu conteaza. Intra." A zambit in felul acela in care numai el stia sa zambeasca. Dar nu m-a mai afectat in acelasi mod. In schimb, am zambit si eu.
"Uiti cu cine vorbesti."
"Nicidecum."
A inchis usa, dar nu a incuiat-o. Probabil se astepta ca la un moment dat sa realizez ca am ceva mai bun de facut si sa vreau sa plec de acolo cat mai repede. Casa arata exact la fel ca ultima oara, dar toate perdelele din sufragerie erau date la o parte, lasand lumina alba si deranjata sa se reflecte de toate suprafetele. Si-a intors privirea spre mine. Parea sa incerce sa imi descifreze expresia faciala. Era interesant cum atunci cand venea vorba de el, totul trebuia sa "para" intr-un fel sau altul. Nu puteam fi niciodata sigura. Dar acum nici nu imi doream sa fiu. Era mai interesant asa.
Ca si data trecuta, si-a aprins o tigare in timp ce ma privea piezis. Ceasul arata ora 9:30.
"Matilda. Ce vrei sa faci acum? Pentru ca acum, poti face orice."

IV

Am deschis ochii. Lumina albastrie m-a lovit ca o galeata cu apa rece, fortandu-ma sa strang pleoapele si sa imi pun mainile la ochi, in semn de aparare. perdele din organza visinie. Ah, da, adormisem. Sau mai bine zis, ma culcasem. Dupa ce el mi-a zis ca "pot face orice", am spus ca va fi perfect in rgula sa ma intind pe canapea si sa dorm. La urma urmei, ma trezisem la 4:45 dimineata. Schimbul de replici a fost cam urmatorul:
"Acum poti face orice."
"Hm... bine, atunci o sa dorm putin. Du-te si fa ce faci tu de obicei."
Sec? Da. A ridicat din umeri si s-a dus in dormitor, ca si cum ar fi fost o chestie de zi cu zi ca o tipa cam dubioasa sa doarma pe canapeaua lui la 9:30 dimineata. Am visat ca eram in Irlanda, undeva pe unul din dealurile acelea verzi, asa de verzi ca parca ar fi mazgalite cu tempera fara apa. Puteam sa vad marea si sa simt briza sarata pana in maduva oaselor. Un lup mare si alb statea langa mine. Imi era companion. Ii simteam blana moale gadilandu-mi obrazul cand adia vantul... Si era liniste. O liniste monumentala, ca si cum eram singurul om de pe pamant, ca si cum tot restul civilizatiei disparuse, cu tot zgomotele ei de pahare ciocnite, de inimi batand si pasi rasunatori pe coridoare lungi... Magie.
M-am uitat la ceasul de perete - 11:30. Dormisem doar 2 ore? Studiam tavanul batran al apartamentului. Era intr-o casa din aceea veche, cu tavan inalt si ferestre lungi. Era crapat pe alocuri si vopseaua se cojea la colturi, reveland bucatele de culoare, mai vechi, care absorbisera in ele parfumul si zgomotetele locatarilor anteriori. Uneori imi place sa cred ca daca ma concentrez suficient cand ating crapaturi din pereti sau din ziduri, ma pot strecura in ele, in trecutul cladirii, in amintirile ei.
"Te-ai trezit deja! Parea ca o sa dormi aici pana la sfarsitul eternitatii. Credeam ca ai murit."
Al naibii, ce ras rasunator. Imi reverbera in timpane, imi patrundea in minte. Involuntar, am ras si eu.
"Ha. Nu scapi de mine asa usor. Sunt Matilda Helmenn!" Ma simteam bine. Era totul asa de... natural. Noua mea viata. Cand eram mica, mergeam in parc si ma jucam in iarba cu alti copii. Imi placea sa rup iarba cu pumnii micuti dar hotarati, si sa o arunc in sus, sa o las sa cad peste capetele noastre. Strigam "Ploua cu verde!!". Natural.
Facuse dus. A venit si s-a asezat pe canapea langa picioarele mele. Avea parul umed si zburlit. Il facea sa semene cu un caine ciobanesc, si... mirosea bine. Mirosea a dimineata. Imi placea. S-a intors si m-a privit ciudat, lung. Nu stiam daca se uita la mine sau prin mine. S-a incruntat putin, a scuturat capul ca atunci cand incerci sa scapi de o imagine din minte - parul i s-a miscat usor, trimitand un curent de aer parfumat spre mine - si si-a intors privirea spre fereastra. Nu ma oboseam sa imi fac scenarii "oare la ce se gandea, oare ce si-a imaginat?". Nu. Pentru ce?
Ah! Cafea. Da, voiam o cafea cu lapte. Si mult zahar. E dragut cum copiii primesc mereu -lapte cu cafea-.
"Tu. Hai afara. Vreau sa beau o cafea."

0.00 din 5

de ayameblackbird

Proza > Fictiune

Aceast profil nu are nici un comentariu. Fii tu primul care comenteaza.

Va rugam sa va logati sau sa va creati un cont nou pentru a putea comenta aceasta creatie

| Home | Creatii | Stiri | Termeni si conditii | Propuneri | Parteneri | Buguri | Contact |

Copyright 2009-2010 © artCrew.ro

HTML | CSS | RSS