Categorii
Home Creatii Stiri Contact Despre Noi Partetneri
 

Louise

Louise

Popescu Luiza

Utilizator

1 an, 5 luni , 2 saptamani

Offline
Cont Normal
1 Creatii
0 Comentarii
0 Favorite
142 Vizite
56 Vizite unice
Adauga Prieten [Login]
0 Prieteni
0 Abonati
Acest utilizator nu a adaugat nici un jurnal.
Vezi Toate Creatiile

Primavara

Sunt iar singura în camera. Fetele au plecat la shopping. În urma cu un an, as fi zis “Ce plictiseala!”. Nu m-am gândit vreodata ca saptesprezece ani nebuni ai unui copil fara astâmpar, s-ar putea reinventa cu înzecita intensitate într-unul singur. Si acest lucru sa i se datoreze unei singure persoane care, nu se stie din ce greseala, deschide o secunda ochii si priveste în jos spre banalitate.
Am gasit jurnalul. Poze, pagini întregi despre el... Omul vesnic ocupat, pe care îl vezi si îl lasi sa treaca, fiindca-ti pare ca nu vei putea întâlni frecventele lui. Nu crezi ca e cumva sau altcumva, nu-l iei în considerare. Dar daca te priveste, intri într-un univers din care, la început, nu vei vrea sa iesi, apoi nu vei mai putea.

În prima zi de scoala, pe când toti erau în curte sa asculte discursul directorului, am intrat în clasa si m-am asezat pe pervazul ferestrei. Învârteam mobilul fara încetare, iar barbatul acela parca din nou trecea pe lânga mine, în alta lume, în care atunci când îti cade portofelul, nu realizezi si ramâi fara el, daca nu te apuca de brat o fata si ti-l înapoiaza. Si-a dus mâna la buzunar, apoi a râs, coborând privirea si ridicând-o înapoi în ochii mei.
- Va multumesc, nu l-am simtit cazând.
- Nu aveti pentru ce, monsieur, i-am raspuns.
- Cum sa nu! Nu este chiar gol, mademoiselle...
- Deci, daca îl deschideam, ramâneati fara el!
- A treia oara.
- Fiti mai atent, într-o zi o sa va pierdeti capul!
- Sper sa fiti prin preajma!
M-am întors pe banca, apoi a plecat. Mergea repede, cu sacoul în vânt, lasând dupa el o urma de parfum si alta de mister, iar curând a disparut pe aleea parcului. Smecher sau Schmecker? Amândoua!
Peste câteva minute a trecut înapoi.
- Frumoasa vreme! Am putea face uz de doua cafele.
Am zâmbit.
- Va rog, în semn de multumire.
În curtea liceului, vijelia elevilor se întovrasise cu cea din aer. Grupuletele nici nu se sinchiseau a sta cu fata la director. Misunând în toate partile, formau o gloata despre care nimeni n-ar fi zis ca este colectivul de elevi al atât de distinsului colegiu... Secunda de nedumerire când te trezesti în pat strain si te întrebi “Ce caut aici?” a început la scoala de când am aflat ca prestigiul liceului îl fac elevii, în afara cursurilor, la ore stabilite, cu un anumit pret. Si nu s-a mai terminat.
Ma saruta pentru prima oara, tinând o mâna în jurul taliei mele si cu cealalta mângâinu-mi parul. Eram la masa festiva de la Victoria. Dansam tango. La final, toti aplaudau. Pe o banca, în parc, îmi facea cadou bratara din perle. Ma lua de la scoala sa-mi cumpere vioara. Ma saruta nebuneste pe tot trupul. Dormisem pâna târziu la el si nu mai mergeam la scoala. Iesiri la teatru, petreceri, dineuri...
Mi-a cazut telefonul. M-am trezit din amintiri cu un dor mai mare de el si am iesit din clasa, apoi din scoala. În zece minute am ajuns la el si am sunat la usa. A deschis. L-am salutat. Mi-a raspuns. Se uita la mine, dar nu zicea nimic. Râdea. Am intrat.
- Ce mai faci? îl întreb.
- Foarte bine, raspunde.
- Deci a fost buna.
- Care din ele?
- Channel no. 5, îi spun dupa ce inspir adânc.
- Într-adevar, zice si ma saruta.
- Nesimtitule!
- Sst! Ma vrei.
- Ha?!
- De asta ai venit. Tremuri. Sa te mai sarut o data?
- Sa te ia dracu', cu tot cu...
- Cu privirea asta pe care o adori.
- Cu nonsalanta asta cu care îmi vorbesti.
- De ce esti fraiera? Am putea sa ne bucuram din plin de întâlnirea asta...
- Pentru ca te iubesc! Si tu esti singurul fraier aici.
- Ti-am zis de la început ca nu ne implicam sentimental.
- Ai zis...

Într-o seara, pe la jumatatea lui noiembrie, plecasem de la camin, dupa ce pedagoga luase tigarile “ca sa nu uit sa-i aduc o sampanie buna”.
El m-a primit suparat, încerca sa schiteze un zâmbet, dar nu exprima decât o prea vinovata sila prin strâmbatura atât de ciudata a buzelor..
- Ia te uita, apari dupa atâta vreme în care m-ai lasat singur!
- Da, chiar ai fost singur? l-am întrebat, apropiindu-ma.
- Ei... Voiam sa vad daca dupa tot ce s-a întâmplat mai esti la fel de naiva.
Am vrut sa plec, dar m-a luat în brate.
- Tot copilul meu ai ramas...
M-a strâns tare, m-a mângâiat, si-a trecut mâinile prin parul meu. S-a oprit un moment, privind în gol, iar când m-a fixat din nou, era alt om. M-a întors cu spatele, m-a sarutat pe gât si a încercat sa-mi desfaca nasturii camasii. Nu stiu de unde am prins putere, dar l-am aruncat direct în zid si am fugit la usa, care era închisa.
- Vrei cheia asta? m-a întrebat râzând.
Am fugit într-una din camere, am încuiat usa si am pus muzica la maxim.
Cât îl uram în momentul acela! Voia sa ma atinga dupa ce primise femeile lui usoare, iar asta ma facea sa ma simt ca si cum nu ar fi facut nicio diferenta între mine si ele si eram si eu la rând dupa ele. Se purta ca si cum el ar fi fost copilul dintre noi doi. Nu stiam de ce mai eram acolo.
M-am lipit cu spatele de usa, ca sa pot simti când bate. Peste câteva minute a venit, dar nu i-am raspuns. Am asteptat sa plece, apoi am dat muzica mai încet. S-a întors.
- Deschide! ... Nu te face ca nu ma auzi. ... Tot tie o sa-ti para rau!
Nu crezusem vreodata ca puteam ajunge într-o astfel de situatie. Nu reuseam sa aflu ce se ascundea sub masca de duritate si nesimtire si de ce o purta fata de mine. Simteam ca nu-i eram indiferenta, ca celelalte. Eu eram cea care-l însotea peste tot, pe mine ma prezenta ca partenera lui, îmi facea cadouri perfecte, stia ce-mi place si nu gresea niciodata, avea grija sa nu-mi lipseasca nimic, pastra poze cu mine în casa. Pleca de la serviciu ca sa ne întâlnim si vorbise chiar cu profesori sa ma învoiasca de la ore, pretinzând ca-mi este var. Nu-i eram indiferenta si, totusi, ma aflam închisa într-o camera, la el acasa.
Am iesit a doua zi la 7. Am intrat în bucatarie, unde ma astepta. I-am spus "Buna dimineata!" si m-am dus sa-mi fac cafea. S-a ridicat, mi-a prins mâinile la spate si mi-a spus:
- Tu cu mine nu te joci!
- Lasa-ma, ma doare!
- Vreau sa tii minte regulile jocului...
Încercam sa ma eliberez din mâinile lui, în timp ce-mi spunea ca el nu e jucaria mea, sa nu-l mai las sa bata la usa, sa nu supraestimez relatia noastra... Parea nervos, asa ca nu am mai opus rezistenta. Mi-a dat drumul si nu-mi mai amintesc decât ca am deschis ochii, eram pe pat iar el în stânga mea, vorbind. Într-o clipa mi-am amintit tot si m-am speriat.
- Linisteste-te, nu îti fac nimic! Nu as putea sa-ti fac nimic!
Mi-a luat mâna si mi-a sarutat-o.
- Cum te simti?
- Sunt bine.
- Sigur? L-am chemat pe Dinu sa te consulte.
- Nu am nimic. Trebuie sa ma duc la scoala.
- E 12, se termina orele... Nu esti bine deloc. Spune-mi macar ce te doare!
- Capul...
Am vazut peste putin timp ca era 8:30. Ma mintise ca sa nu plec.
Nu am vrut sa-i spun ce aveam pentru ca nu m-ar fi înteles. Când te doare sufletul prea tare si nu poti face nimic sa te ridici, durerea se muta în carne. E un fel de întelegere din partea propriului trup, care simte ca nu mai poti si preia si el o parte din suferinta, ca un prieten care tace împreuna cu tine. Suferinta mea de la el începuse si el o pastra vie cu puterea pe care o avea asupra mea, cu placerea de a fi cinic, de a detine mereu controlul. De câte ori nu-mi venea sa tip cu toata puterea: de ce nu se putea ca cel care ma înnebunea, cel care ma cutremura de placere trupeasca, sa-mi faca si sufletul fericit?

Acum e din nou primavara. Privesc înapoi si-mi pare totul mult mai clar. Râd. Atunci nu întelegeam multe si stiu ca, oricât as fi învatat pâna acum, mai am destul. Dar timpul care a trecut mi-a lasat o alta imagine despre ce atunci era de neînteles. El e omul care-mi pune mai multa pasiune decat cer într-o simpla privire. Nu-mi spune niciodata, ci îmi arata. Nu cauta, ci gaseste. Nu ma asteapta, ci ma are. Ma face sa-mi pierd ratiunea.
Mi se pare stupid ca a trebuit sa treaca aproape un an pentru a-mi da seama ce simte el, ca spune fiecare minciuna doar pentru ca spera sa gaseasca pe cineva care vede dincolo de ea. Iata o persoana care asteapta prea mult de la oameni, poate chiar mai mult decât o fac eu.

De fiecare data dupa ce sunt vazuta cu el, la scoala, colegii ma privesc insinuant, râd, vorbesc despre mine si nu se grabesc s-o ascunda. Unii vin la mine, sperând sa afle ce caut eu lânga un barbat cu zece ani mai mare decât mine si sa gaseasca subiect de discutii în pauze.
Multora dintre profesori nu le pasa, desi stiu ca “varul” meu numai pentru probleme medicale sau de familie nu ma scoate din liceu. Dar am si ore unde aflu în mod regulat ca o sa-mi distrug viata, ca nu trebuie sa am prieten la 17 ani, ca trebuie sa ma cumintesc, sa-mi vad de învatat. Aflu ca am intrat în liceu copiind, ca ma mentin trisând, de asta am note mari, dar “viata o sa ma aranjeze”. La început ma deranja si abia ma abtineam sa nu le raspund ca e treaba mea ce fac în afara scolii. Acum le multumesc pentru parere si le spun ca eu sunt multumita de ceea ce sunt si fac.

Viata mea pare sa se linisteasca într-un final. Timpul trece, eu ma bucur de vremea frumoasa împreuna cu el si pot spune ca singura mi-am ales drumul. Stiu ca nu voi primi mai mult decât pâna acum, pentru ca este suficient; stiu ca voi da totul fara pareri de rau si ca am o sansa extraordinara de a privi ploaia de sus în jos, la bratul unui om care duce totul la absolut.

  • 0.00 din 5

de louise

Proza > Proza


Aceast profil nu are nici un comentariu. Fii tu primul care comenteaza.

Va rugam sa va logati sau sa va creati un cont nou pentru a putea comenta aceasta creatie

| Home | Creatii | Stiri | Termeni si conditii | Propuneri | Parteneri | Buguri | Contact |
Copyright 2009-2010 © artCrew.ro
HTML | CSS | RSS